Vacanța la țară în Andaluzia sau altă fața a Spaniei

Aici, în Andaluzia rurală, am descoperit că e aproape inutil să ai o piscină doar a ta dacă nu o cureţi zilnic. Albastrul hipnotizant al apei, care m-a sedus încă din poze şi m-a convins să închiriez fix casa asta de ţară, e un magnet pentru insecte. Se apropie de el, naïve şi pofticioase, şi ajung să-şi dea obştescul sfârşit pe luciul vălurit al apei. Lângă siluetele lor plutitoare mai apar şi frunze de măslin aduse de vânt şi polen de la florile de un roz movuliu, din colţul grădinii.

În lipsa unui instrument adecvat pentru curăţarea piscinei, de nevoie, am găsit o soluţie temporară. Îmi prăjesc fundul pe marginea de tufă a piscinei, margine care înmagazinează fiecare strop de căldură oferit de soare, şi-mi bălăngăn, leneş, picioarele în apă. Undele semicirculare îndepărtează în câteva minute toate impurităţile de la suprafaţă, suficient cât să mă scufund în colţişorul ăla al piscinei. Dau de două ori din mâini, de două ori din picioare, mă rotesc puţin şi ies repede până nu sunt asaltată de fantomele gazelor decedate.

Îmi înfăşor prosopul verde în jurul corpului, de la subţioară până sub genunchi, după care mă tolănesc pe şezlong, cu capul la umbra unui smochin. Aş citi liniştită câteva capitole din Bon Courage – redescoperirea artei de a trăi în Franţa rurală dacă n-aş avea de dus o luptă teritorială cu baronul local. O fi el doar cât jumătate din mâna mea, dar are mult mai multe picioare ca mine şi e nervos tare. Cum am îndrăznit eu, oare, să dau şezlongul pe spate şi să-i frâng pânză minuţios ţesută. Se pregăteşte de atac. Se caţără, viteaz, pe mânerul şezlongului şi-mi aterizează taman în poală. Îi fac vânt, cu mâna, de pe prospop pe dalele de piatră. Cât se regrupează el, apuc să mai citesc cinci rânduri. Reîncepe asaltul. Zbang o mână. După încă două runde, capitulez.

Mă retrag pe veranda casei. De-a lungul peretelui gălbui, e un brâu lat. Cu prosopul împăturit sub fund, stau chiar comod pe el. Vântul adie uşor. Via de deasupra capului lasă umbre tremurânde pe foile cărţii. Alung o muscă de pe nas şi alta de pe prăjiturile de abia luate din sat. Foşnetul măslinilor e un fundal sonor perfect pentru o lectură de vacanţă.

Când cred că mi-am găsit, în sfârşit, colţişorul de umbră, zen şi linişte, aud de la vecini un hârrr, poc şi apă curgând. E aproape şase, siesta s-a terminat, iar cei doi copii din casa alăturată întâmpină cu chiote de bucurie intenţia părinţilor de a le umple piscina gonflabilă. Bâldâbâc. Weeee, weeeee, se aud două voci, una de fată, una de băiat. Tatăl, cu un glas baritonal, strigă băăăă, după care toţi trei izbucnesc în hohote de râs. Când mă gândesc că am lăsat-o pe Ana acasă special pentru a avea câteva zile de linişte nu pot decât să-mi repet, în gând, ceva legat de ironia sorţii.

Îmi mai torn în pahar puţin vin roşu, vientos. Problematică viaţa asta la ţară, dar zău că aş putea să mă obişnuiesc cu ea!